La data de 5 octombrie Centrul Social-Pastoral „Casa Providenţei” sărbătoreşte hramul casei – Sfântul Alois Scrosoppi, care este fondatorul Congregaţiei Surorilor Providenţei.
Această zi lasă o amintire plăcută tuturor oaspeţilor şi beneficiarilor care ne păşesc pragul.

Spunea despre vocaţie: va trebui să sufăr. Poate mă voi căi. Dar chiar căindu-mă, vreau să urmez chemarea. Chiar de-aş suferi toată viaţa, vreau s-o urmez, pentru că nu-mi aparţin mie dar sunt al lui Dumnezeu.
Alois Scrosoppi sa născut la 4 august 1804, la Udine (Italia), tatăl său era un negustor onest, iar mama o adevărată creştină, se străduia din toate puterile să ferească fii lor de corupţia lumii, arătând o vie dorinţă de a-i dedica într-o zi slujirii divine pe toţi cei trei fii ai săi. Bunul Dumnezeu a ascultat-o, dăruind celor trei fii frumosul har al vocaţiei la starea religioasă căruia ei iau corespuns cu fidelitate.
Încă din fragedă copilărie, Alois s-a remarcat printr-un spirit tăcut, meditativ şi smerit, o voinţă de granit şi o inimă sensibilă faţă de nevoile celor părăsiţi şi suferinzi. Întărit de aceste însuşiri umane şi spirituale, Alois Scrosoppi s-a înscris împreună cu fratele său, Giovanni Battista, în toamna anului 1817, la cursurile umanistice predate în seminarul din Udine. Ca inteligenţă, Alois era mai puţin dotat decât fratele său, dar printr-o muncă susţinută a dobândit roade superioare inteligenţei sale naturale.
A fost hirotonit preot la 31 martie 1827, în domul din Udine. Prima Sfântă Liturghie a celebrat-o în Duminica Floriilor, în biserica „Sfânta Maria Magdalena”, astfel părintele Alois îşi începe ministerul său sacerdotal în semnul lui Isus cel răstignit.
Ca statură era puţin mai înalt de un metru şi şaptezeci, avea o constituţie slabă, dar robustă. În interior, în taina fiinţei sale, ardea o dorinţă vie de a deveni şi de a trăi ca un preot sfânt, un preot simplu şi luminos.
Împreună cu alţi preoţi şi un grup de tinere profesoare s-a dedicat educării fetelor sărace şi abandonate din Udine şi din împrejurimi. Lor le-a dedicat întreaga sa avere, energia şi afecţiunea sa.
A pus bazele congregaţiei religioase Surorile Providenţei. A ales tinere simple, dar îndrăgostite de Dumnezeu şi de Cristos. Le-a format după acest principiu fundamental: „măicuţa, mireasa lui Cristos, trebuie să devină copia mirelui, sărac şi suferind. Le-a orientat în mod decisiv spre caritate, lăsându-le acest testament: „caritate, caritate ….. salvaţi sufletele şi salvaţi-le prin caritate”. A deschis 12 case în care Surorile Providenţei s-au dedicat cu curaj şi bucurie slujirii tinerelor fete lăsate fără ajutor, săracilor, celor bolnavi şi neglijaţi, bătrânilor părăsiţi. A acordat asistenţă spirituală şi materială şi altor iniţiative întreprinse de oamenii de bunăvoinţă din Udine, arătând o grijă particulară pentru tinerii care studiau în seminar, în special pentru cei mai săraci dintre ei.
La sfârşitul anului 1883, starea sa de sănătate fiind în declin, a fost nevoit să renunţe la toate activităţile sale. Boala şi-a urmat cursul inevitabil, şi el le întărea pe surori să nu se teamă, căci Dumnezeu, care a făcut să se nască şi să crească această familie religioasă, va avea grijă de viitorul ei. În noaptea de joi, 3 aprilie 1884, el a mers în sfârşit să se întâlnească cu Isus. Oamenii din Udine şi din împrejurimi s-au înghesuit să îl vadă pentru ultima oară şi să implore protecţia sa din ceruri. A fost beatificat de către Papa Ioan Paul al II-lea la 4 octombrie 1981, şi a fost canonizat de către acelaşi Papă la 10 iunie 2001.

Privind spre Sf. Alois Scrosoppi pe care îl găsim astăzi în calendar, privind mai ales la ceea ce a realizat el, instinctul nostru înnăscut de a da înapoi în faţa efortului şi a virtuţii ne aminteşte de lozinca: „Sfinţii sunt de imitat nu de admirat!” Când este vorba de minuni, drept că nu ne rămâne decât să admirăm, dar când este vorba de dragoste, de dăruire în slujba aproapelui, nu ne rămâne decât să imităm. Ceea ce îl face pe om trist, melancolic, îi închide inima la orice bucurie, este egoismul, dorinţa de a primi fără a da. A da şi a primi este o lege universală pe care o descoperim pretutindeni în natură. Pumnul care stă strâns ca să nu scape, să nu dea ceva cuiva, tocmai de aceea nici nu poate primi ceva. Aşa este şi inima omului care se închide, care nu este în stare să ofere nici o bucurie altora, ea nu poate primi în ea nici o bucurie.