Se spune că fiecare lucru are suflet. Indiferent de faptul că pare absurd, e adevăr curat. Și eu am unul. Iar eu sunt o mască…
Povestea mea începe la mijlocul lunii lui gustar, într-o încăpere frumos mobilată, cu o mulțime de cărți, rechizite, ustensile și decorațiuni. Îmi place să cred că acolo am văzut lumina zilei, pentru că există ceva în atmosfera acelui loc: o căldură debordantă și o energie pozitivă pe care pare să o emane fiecare obiect. Acum știu că locul ăla se numește Camera Voluntarilor. Mie îmi place să îi spun Casă.
Dar, de fapt, m-am născut cu mult mai devreme. Inițial, am apărut ca o idee în mintea unei femei devotate cauzei ajutorării oamenilor. Și pentru că ei nu îi este indiferent destinul a zeci de copii și bătrâni nevoiți să se confrunte neînarmați cu pandemia care ne-a luat pe neprins de veste, a avut suficient entuziasm și a adunat în jurul său oameni pe care a reușit să-i convingă că a dărui o mască nu e doar un gest frumos, ci și un cadou util.
Apoi, am cunoscut o tânără ambițioasă, care tăia cu iscusință bucăți colorate de pânză. E o adolescentă plină de viață. Până și felul în care potrivea bucățile de țesătură emana optimism și dorință de a ajuta cât mai mulți oameni.
După, am avut parte de o călătorie scurtă, dar intensă, până la o altă măsuță. Acolo am făcut cunoștință cu o tânără visătoare, care netezea bucățile de pânză și le plia, iar mișcările ei trădau convingerea că muncește pentru o cauză nobilă.
O altă tânără pe care am cunoscut-o cosea cu grijă bucățile de elastic. E comunicabilă și o pasionează muzica. Își îndeplinea sarcina ascultând vreo melodie sau povestindu-le celorlalte voluntare istorii din viața ei. Trebuie să recunosc că e un lider înnăscut. Până și eu îi ascultam poveștile cu interes.
Câteva minute mai târziu, am avut parte de o experiență pe care o voi ține minte întreaga mea viață. Și deși mi s-a părut inițial înspăimântătoare, tocmai acel pas m-a ajutat să mă formez ca o mască în adevăratul sens al cuvântului. Trebuia să mă confrunt cu mașina de cusut. Părea un monstru a cărui apropiere mă îngrozea. Dar dacă e vreun lucru pe care l-am învățat în scurta mea existență, acela e că fricile trebuiesc învinse. Am avut noroc de o voluntară care părea o veritabilă îmblânzitoare de mașini și mânuia aparatul cu precauție și talent.
Mai târziu, am ajuns pe o altă masă în care aliniate cu grijă stăteau suratele mele: măști roșii cu buline albe și măști azurii cu motive florale. Alături de ele am înțeles care este menirea noastră: urma să ajungem pe mâinile unor bătrânei sau copilași pe care trebuia să îi protejăm de viruși. Tot atunci am înțeles că sunt într-un oarecare fel, o eroină. A preveni o boală e egal cu a învinge maladia, nu-i așa? Iar eu urma să fiu un străjer al sănătății!
O săptămână mai târziu, câteva fete ne-au pregătit niște plicuri de un alb imaculat, iar eu și semenele mele am primit fiecare câte unul. Plicurile erau o modalitate de a ne păstra intacte în lungul drum pe care urma să îl parcurgă fiecare din noi până la noul său stăpân.
Eram emoționată. Mă atașasem de locul în care am fost creată, așa că plecarea din camera în care am petrecut zile în șir urmărind cum voluntarii munceau de zor mi se părea nespus de dureroasă. Din nou, am sfidat orice urmă de dezamăgire și m-am lăsat purtată alături de alte măști într-o localitate îndepărtată.
Vreme de câteva ore, nu am văzut decât întuneric. Apoi, dintr-odată lumină și chipul senin al unei fetițe care mă cerceta cu o curiozitate copilărească și un surâs atât de sincer. Mânuțele ei m-au pipăit cu atenție, apoi copila a prins a mă arăta mamei sale, vorbindu-i cu fericire că sunt frumoasă și colorată.
În clipa aia, am înțeles că am suflet. Nu sunt decât o mască, dar port câte puțin din dragostea fiecărui om care m-a creat: și a femeii care a venit cu inițiativa, și a fetelor care și-au dat silința pentru a transforma pânza în ceea ce am devenit azi, și a omului care a străbătut kilometri pentru a mă aduce în siguranță în casa unui copil, și a fetiței care mă analizează cu inocență. Sunt o fărâmă din sufletul fiecărei persoane căreia i-a păsat. Sunt rezultatul unei munci asidue. Sunt dovada vie că schimbarea vine de la fiecare din noi. Se spune că fiecare lucru are suflet. Perfect adevărat! Și eu am unul. Iar eu nu sunt decât o mască…
În contextul pandemiei de coronavirus, voluntarii Fundației de Binefacere „Casa Providenței” au confecționat mai mult de 300 de măști pentru persoanelor vârstnice din Chișinău și pentru copiii din comuna Zîrnești. ”Povestea măștii” surprinde fiecare etapă al procesului de creație. Pentru că inițiativele venite din suflet contează! Pentru că fiecare mască confecționată e produsul unui efort și mai important, al respectului pe care voluntarii îl poartă semenilor săi! Astfel Fundația continuă implementarea proiectelor sociale dedicate copiilor, tinerilor și vârstnicilor.
Scurtul Bianca